Momente importante
1949: Dulgher la Canalul Dunăre- Marea Neagra
1950-52: Activist UTM la Canalul Dunăre- Marea Neagra (Constanţa)
1952-54: Secretar UTM la şantierul de construcţii a Hidrocentralei Bicaz
1954-56: Prim secretar UTM raionul la Buhuş şi mai târziu la Piatra Neamţ, secretar UTM al Comitetului regional Bacău
1957-65: Prim secretar UTM al Comitetului Regiunii Autonome Maghiare
1965–66: Prim secretar PCR al raionului Gheorgheni
1966-67: Instructor la Comitetui Central PCR
1968-72: Prim secretar PCR al judeţului Covasna şi preşedinte al Consiliului Popular Judeţean
În primăvara anului 1972 am demisionat din funcţia de membu supleant al Comitetului Executiv PCR şi din funcţia de prim secretar al judeţului, şi de preşedinte al Consiliului Popular Judeţean
1972-73, 1978 februarie-august: Director general al Combinatului de Exploatare şi Industrializarea Lemnului
1973-78: Preşedinte al Consiliului Judeţean al Cooperativelor Meşteşugăreşti (UJCM)
1. noiembrie 1978- 1.ianuarie 1990: Director al Fabricii de Conserve Mureşeni
22.decembrie 1989 - 20. mai 1990: Vicepeşedinte al Consiliului Naţional FSN şi preşedinte al Comisiei Minorităţilor Naţionale şi Etnice . Am îndeplinit aceeaşi funcţie şi în Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională până la alegeri.
20. mai 1990: Am fost ales senator de Covasna şi vicepreşedinte al Senatului României
Iunie 1991: Am constituit Liga pentru Minorităţile Naţionale, Etnice şi Religioase incluzând 13 organizaţii
La 21. noiembrie 1991 nu am luat parte la votarea noii Constituţii a României, singur din 514 parlamentari. Ca drept urmare în urma unei hotărâri antidemocratice şi anticonstituţionale mi s-a retras mandatul de senator.
1993: Am fost preşedintele UDMR al judeţului Covasna.
Am înfiinţat Fundaţia Székely Faluért din banii donaţi de persoane particulare din SUA, America latină şi din Europa , am ajutat asociaţii agricole cu bani din care au achiziţionat 22 tractoare şi mai mult de 40 de maşini diferite pentru economia agrară, în suma totală de 70 mii de dolari. Fundaţia Székely Faluért a cheltuit peste o jumătate de miliard lei cu caracter social, umanitar şi cultural.
Între anii 1968-72 în calitate de prim secretar al Comitetului Judeţean al PCR Covasna am ridicat statui pentru persoane marcante ca: Gábor Áron la Târgu Secuiesc, Kőrösi Csoma Sándor în oraşul Covasna şi în satul natal Csomakőrös. Am inaugurat casa memorială a scriitorului Benedek Elek în Băţanii Mici. De asemenea am înfiinţat Muzeul Meşteşugarilor la Târgu Secuiesc.
După 1978 inscripţiile localităţilor, satelor, comunelor, oraşelor s-au făcut în două limbi: română şi maghiară. Toate acestea cu ştirea şi aprobarea conducerii de partid şi de stat.
În perioada 1955-1972 am fost decorat cu 15 medalii şi ordine de stat şi am primit 6 diplome de onoare ale Comitetului Central UTM. În 1987 am primit din partea Fundaţiei Illyés Alapítvány din Budapesta diploma de merit Bethlen Gábor.
În legătură cu demisia din funcţiile de partid şi de stat s-au petrecut lucruri ciudate. Am dost eliberat din funcţia de prim secretar şi membru al Comitetului Politic Executiv, dar spre mirarea mea am păstrat funcţia de membru al CC al PCR de deputat în MAN şi de membru al Consiliului de stat până în 1974, respectiv 1975. În această perioadă cel puţin odată pe lună am stat la aceeaşi masă cu Nicolae Ceauşescu şi de fiecare dată am dat mâna cu el. Ca drept urmare am fost un om politic neutru. Începănd din 1976 am devenit activ . Am început să critic conducerea de partid şi de stat pentru politica sa antipopulară, antidemocratică şi pentru discriminările împotriva minorităţilor naţionale, etnice şi religioase. În 1977 am adresat 3 scrisori membrilor conducerii partidului. Prima am adresat-o lui Ilie Verdeţ la 2 mai 1977, a doua lui Vincze János, vicepreşedintele Organizaţiei Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară. A treia lui Fazekas János membru a Comitetului Politic Executiv. Cele două scrisori din toamnă, lui Vincze şi lui Fazekas, le-am adresat ca urmare a faptului că în urma primei scrisori nu am primit nici un răspuns. Mai târziu am aflat chiar de la Ilie Verdeţ că el a înmânat scrisoarea lui Nicolae Ceauşescu, care a zis: Bine, lasă la mine şi mă ocup eu de asta. Se pare că Ceauşescu nu i-a dat prea multă importanţă. După a doua scrisoare , adresată lui Vincze, mecanismele puterii s-au pus în mişcare. S-a format o comisie de partid şi de stat din care au făcut parte: Ilie Verdeţ, Petre Lupu, ministrul de interne şi Vincze János membru supleant al CC al PCR. În septembrie am fost convocat la CC în faţa acestei comisii, timp de 8 ore mi s-au pus tot felul de întrebări încrucişate, uneori pe un ton ameninţător, alteori mai blajin, prin care contestau legimitatea, partinitatea şi conţinutul problemelor ridicate de mine în cele două scrisori. Menţionez că Fazekas nu înaintat scrisoarea mea secretarului general, cu alte cuvinte a păstrat-o pentru el. Pima discuţie a durat 8 ore. Fără rezultatele scontate de a mă intimida şi de a-mi retracta scrisorile. În toamna aceluiaşi an au urmat încă două chemări şi trageri la răspundere la CC al PCR. La ultima discuţie mi s-a reproşat cu tărie răspândirea scrisorilor adresate conducerii de partid şi s-a insistat să divulg numele celor care cunosc scrisorile mele. Am refuzat categoric..Atnci Ilie Verdeţ, înainte de pauza de prânz mi-a spus: "Bine Kiraly. După masă la ora 5 mergem împreună la tovarăşul Nicolae Ceauşescu." La care eu am replicat: "Foarte bine, aştept cu nerăbdare întâlnirea cu secretarul general". Ilie Verdeţ a menţionat că la ora 4 şi jumătatesă să îl sun de la Modrogan pentru a stabili ora exactă cu Ceauşescu. În timpul pauzei de masă i-am făcut o vizită lui Ion Gheorghe Maurer la locuinţa sa. Maurer a fost pensionar deja. Ceauşsecu nu a întrerupt relaţiile cu Maurer. De asemenea trebuie să menţionez că deşi Maurer a fost mai în vârstă cu 28 de ani şi cu o experienţă vastă în domeniul social politic şi în probleme de drept public, în decursul anilor 1968-72 am legat o prietenie solidă. Ca drept urmare, ca în orice prietenie adevărată, sinceritatea şi solidaritatea joacă un rol uman major. Toate scrisorile adresate Bucureştiului le-am prezentat după expediere şi lui Maurer.După ce le-a citit s-a declarat solidar cu conţinutul şi problemele ridicate în scrisori. În biroul său de lucru i-am relatat bătrânului meu prieten problemele dezbătute la CC şi cererea expresă de a divulga numele celor care cunosc scrisoarea. Şi Maurer mi-a declarat următorele în mod solemn: Kiraly, nu ştiu pe cine ai intenţia să numeşti şi să dai comisiei care te anchetează. Eu însâ te rog insistent să mă dezvălui pe mine, să spui că Maurer cunoaşte scrisorile şi este de acord cu problemele pe care le conţin. După ce am fost în vizită în două rânduri în Ungaria, în discuţiile cu Kádár şi cu ceilalţi membri ai conducerii maghiare mi s-au ridicat pobleme cu toată seriozitatea privind situaţia juridică, culturală, educaţie şi altele privind minoritatea maghiară din Ardeal. De fiecare dată lui Ceauşescu după întoarcere le-am relatat cu toată seriozitatea, atrăgându-i atenţia că problemele minorităţilor naţionale şi în speţă cea maghiară sunt probleme majore pentru un stat, pentru România. Şi i-am atras atenţia, că dacă vrea să doarmă liniştit şi să aibă linişte în ţară, problemele specifice ale minorităţilor trebuie abordate cu seriozitate în mod constructiv. Kiraly,- a continuat Maurer- vreau încă o dată să stau de vorbă cu Ceauşescu pe aceste probleme, de aceea te rog să-mi divulgi numele.” Maurer m-a pus într-o situaţie foarte favorabilă dar şi dificilă. Nu puteam să-l dau pe Maurer singur ca solidar cu poblemele abordate de mine. Ca urmare am început să sun la telefon oameni de vază, de preferat membrii ai CC al PCR, membri în Marea Adunare Naţională, oameni cu poziţii în partid şi din cultură. Cu majoritatea am reuşit să vorbesc la telefon şi şi-au dat acordul să le divulg numele că au luat cunoştiinţă de scrisorile mele, fără a le cere , şi solidaritatea: Scriitorul Sütő András, doctorul Benedek Géza, profesorul Kovács György, ziaristul Szilveszter Lajos, Radu Tomuş, jurist şi alţii în număr de 13. Fazekas János, membru al Comitetului Executiv şi Huszár sSándor, redactor şef al ziarului săptămânal „Hét” din Bucureşti au protestat şi nu şi-au dat consimţământul pentru a fi pe listă. La ora 4 şi jumătate când l-am sunat pe Verdeţ, am început cu a-i spune că m-am răzgândit şi sunt în măsură a-i prezenta numele celor care cunosc conţinutul scrisorilor mele. Verdeţ a cerut timp pentru a lua hârtie şi creion. Am început cu Ion Gheorghe Maurer. Verdeţ auzind numele lui Maurer a răspuns: Nu se poate. Király tu mă duci în eroare. I-am spus: acuma vin de la Maurer, şi el m-a rugat în mod expres să menţionez numele lui. Când am terminat înşirarea celor 13 nume. Verdeţ a spus: Stai că te rechem. După un sfert de oră m-a sunat la Hotelul Modrogan şi mi-a delarat că Ceauşescu din alte preocupări amână întâlnirea personală cu mine. Bineînţeles că aceasta n-a mai avut loc.
În ianuarie după publicarea în Occident a scrisorilor din mai şi septembrie am fost din nou chemat la vorbitor la Bucureşti. De data asta tonul s-a înăsprit până la ameninţare directă. Mi s-a pus în vedere că trebuie să părăsesc Târgu Mureşul, într-o localitate în care mi se ordonă. Refuzând categoric plecarea din Tg. Mureş Verdeţ m-a întrebat: Király, tu ai o fetiţă de câteva luni, o iubeşti? Şi i-am spus : „Bineînţels, ca orice părinte” - .” Ei bine, Király, ce vrei, ca fetiţa ta să crească fără părinte?” După o pauză, după care am prelucrat această ameninţare brutală şi fără echivoc,i-am replicat: „Cu alte cuvinte, tovarăşul Verdeţ, mă lichidaţi, dacă nu plec din Tg. Mureş? Care este garanţia că nu mă veţi lichida şi în condiţiile în care accept domiciliul forţat? - Tovarăsul Verdeţ, atunci de ce să plec? Dacă şi aşa mă lichidaţi, înmormântarea trebuie făcută în orice caz la Tg. Mureş, pentru că aceasta este dorinţa mea, transportul costă bani.” Verdeţ a început să se scuze, că nu aşa , etc etc. Adevărul este că după ce m-am întors la Tg. Mureş, fără a-mi da acordul la domiciliul forţat, tot cu asemenea ameninţare m-au primit la Comitetul Judeţean de Partid. După o săptămână am fost din nou chemat la Bucureşti. După ce am primit asigurări că la următoarea discuţie nu se vor folosi termeni duri, ci va fi o discuţie tovărăşească, am acceptat şi am plecat din nou la Bucureşti. Ca de obicei nici de data asta nu s-au ţinut de cuvânt în urma unor discuţii îndelungate şi foarte dure am acceptat domiciliul la Caransebeş, unde am pimit acceaşi funcţie pe care am avut-o în 1972-73, director la CPL Balta Sărată. Mi-au promis că la Caransebeş voi avea sprijinul lor în problemele serviciului, probleme ale aprovizionării tehnico-materiale, pentru realizarea planului etc. Pe platforma industruală de la Balta Sărată a existat o fabrică de pal, cea mai mare din ţară, cu o producţie nominală anuală de 70 mii de tone. O fabrică de mobilă corp, fabrică de furnir, de cherestea şi 2 fabrici de scaunuri curbate, una pe platformă şi alta în oraş. Numărul total al muncitorilor a atins 6000. Această platformă pentru realizarea planului avea nevoie de 15 MW de energie pe zi şi 80 de tone de motorină pentru centrala termică. După o săptămână de la preluarea funcţiei la care a participat pimul secretar al Comitetului Judeţean de Partid tov. Buşui şi directorul general al departamentului din Bucureşti, Cristescu, cota de energie electrică furnizată s-a redus la peste o treime. De asemenea s-a înjumătăţit motorina pt. centrala termică. Bineînţeles că în aceste condiţii nici vorbă nu putea fi de realizarea planului. A fost convocată o şedinţă cu directorii din departament din întreaga ţară la Bacău în luna mai. Directorul general Cristescu mi-a făcut reproşuri neruşinate privind realizarea planului, învinuindu-mă pe mine. Bineînţeles că am replicat cu toată hotărârea şi claritatea, întorcând foaia în prezenţa a peste 200 de oameni în prezenţa ministrului economiei forestiere Nicolae Rîmbu, spunând că eu nu sunt omul minunilor. Din nimica nu pot să produc plan, fără energie, fără combustibil fabricile au lucrat cu un potenţial foarte scăzut. La încheierea discuţiei mele am atras atenţia că aceasta este o problemă politică majoră folosită ca diversiune pentru a mă compromita în faţa oamenilor şi a-i provoca la nemulţumiri pentru salarii reduse sau concedii fără plată. Am replicat că voi părăsi intreprinderea pt. că conducerea de partid mi-a promis sprijin, iar în loc de acestea s-a decurs la diversiune. La sfâşitul lunii iulie am plecat în concediu şi nu m-am mai întors la Caransebeş. Un alt motiv care m-a făcut să fiu dârz şi să plec a fost tot o diversiune a securităţii la îndemnare de partid. Săptămânal primeam 2-3 scrisori de denigrare şi ameninţare din partea unor persoane din mai multe judeţe ale ţării. Români, maghiari, intelectuali, muncitori ş.a. Pe toate scrisorile se putea citi amprenta securităţii în limbajul folosit. Singurul judeţ din care n-am primit scrisori era judeţul Caraş-Severin. La plecarea mea definitivă în toamnă m-a vizitat primul secretar Buşui şi m-a întrebat în mod expres dacă am primit scrisori de ameninţare şi din judeţ. I-am răspuns că nu. Buşui a zis că nu, pentru că el n-a fost de acord.
Am plecat din Caransebeş, dar nu m-am putut rupe de oamenii din partea locului , în marea majoritatea lor români, care au dat dovadă de o rară maturitate politică şi de solidaritate umană
Regimul a făcut totul să mă compromită. Oamenii însă au înţeles că este vorba de o porlitică de rea credinţă cu tâlc. Dimineaţa la ieşiea din schimbul de noapte sute de muncitori mă salutau respectuos cu zâmbet şi bunăvoinţă, întinzându-mi mâna şi salutându-mă: "Să trăiţi, domnu general!" - adică director general. În această jumătate de an, în 1978 când am fost hăituit de regimul şi de mâna sa de fier, securitatea, am primit mereu informaţii de la oameni, în majoritate necunoscuţi, despre mişcările, capcanele puse de securitate. Încă din luna februarie, maistrul de la atelierul auto al ACR in Caransebeş, a venit la mine şi m-a rugat să ies din birou şi mi-a comunicat că birourile de la ACR au fost confiscate de securitate, care au instalat tot felul de aparate de urmărire şi ascultare. În luna martie un alt român de pe Strada Principală din Caransebeşul Nou m-a informat că în locuinţa sa la etaj s-a instalat securitatea. Fostul director general la CPL Caransebeş, Guruian Martin, cu serviciul la Timişoara m-a vizitat şi s-a manifestat cu cuvinte de apreciere faţă de acţiunea mea, exprimându-se în mod critic la adresa conducerii partidului şi de stat. Pentru că avea domiciuliul în Caransebeş, peste 2 săptămâni m-a vizitat din nou, dar de data aceasta m-a rugat să discutăm în curte. Mi-a povestit că a fost chemat la şeful securităţii judeţene şi ameninţat cu închisoarea pentru întâlnirea şi discuţia avută cu mine. I s-a reproşat că s-a dat cu ungurii, reproşându-i că nu cunoaşte situaţia reală. Şeful securităţii i-a prezentat o situţie sumbră, afirmând că în Bucureşti trăiesc 300 de mii de unguri şi ce mare pericol reprezintă acest număr dacă se răscoală în sprijinul lui Király.
Acum câţiva ani la Caransebeş a trebuit să apelez la un service auto să-mi schimbe ţeava de eşapament care s-a spart. A fost duminică. Şeful atelierului, un tehnician tânăr, în jur de 30 de ani, după ce a văzut numărul maşinii de Tg. Mureş, s-a uitat la mine,şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt fostul director de la Balta Sărată? Am răspuns afirmativ. Atunci mi-a strâns mâna foarte călduros, şi mi-a spus că atâtea lucruri frumoase şi bune a auzit despre mine, de la un cumnat şi de la soacra-sa, care au lucrat la Balta. După ce mi-au reparat maşina, au refuzat să ia plata. Ori de câte ori mă duc la Caransebeş, totdeauna sunt primit cu zâmbet, cu bună voinţă şi cu căldură umană. Diversiunea securităţii răspândită în ţară şi prin diplomaţie, că acţiunea lui Király a fost fără ecou în rândul populaţiei şi în special în rândul românilor, a fost fără succes.
În aceéti ani nenumăraţi intelectuali români, ingineri, economişti, profesori universitari, preoţi ortodocşi m-au căutat personal să-şi exprime acordul şi suportul cu conţinutul scrisorilor mele de protest, auzite la Radio Europa Liberă sau la Vocea Americii. În oraşul Craiova s-a format un grup de 30 de democraţi români , care au răspândit conţinutul scrisorilor mele. Multe personalităţi publice şi politicieni şi-au exprimat admiraţia după 1989: patriarhul ortodox, Ion Coposu – preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi fost coleg a lui Iuliu Maniu, Radu Câmpeanu mi-a spus umătoarele, cu ocazia primei întâlniri: Îmi exprim admiraţia faţă de dumneavoastră şi faţă de eforturile depuse pentru democraţia română. Trebuie să vă spun -continuase- că v-am multiplicat şi răspândit scisorile la Paris”. Ion Raţiu, reîntors în ţară de la Londra , şi pimul adversar al lui Iliescu la alegerile prezidenţiale, din partea partidului Naţional Ţărănesc, şi care era originar din Ardeal şi cunoştea limba maghiară, mi-a spus pe ungureşte: „Karcsi, örvendek, hogy megismertelek. Londonban románról angolra fordítottam leveleidet, még az angol királynőnek is eljuttattam.” ( Karcsi, mă bucur să te cunosc. La Londra ţi-am tradus scrisorile din româneşte în engleză, şi le-am trimis chiar şi reginei Angliei)
Ion Dumitraşcu, senator de Constanţa, la începutul vacanţei din iunie, în Hotelul Tolstoi, m-a prezentat soţiei şi fiicelor sale în felul următor: Hai nevastă, veniţi, fetelor, să vă prezint pe dl. Carol Király, voi îmi sunteţi martori, cu câtă înfrigurare ascultam Radio Europa Liberă, ştirile şi comentariile în legătură cu conţinutul scrisorilor d-lui Király. Toată simpatia şi recunoştinţa pentru curajul avut şi pentru tot ce aţi făcut pentru democratizarea ţării.”
Cu Preasfinţitul Teoctist, m-am întâlnit ultima oară in 2005 cu ocazia centenariului Parlamentului României , la Bucureşti pe Dealul Spirii în vechea clădire a parlamentului. Această întâlnire este memorabilă, pentru că oglindeşte întâlnirea a două naţiuni. Preasfinţia sa stătea în loja oficială, lângă prim ministrul de atunci, iar când am intrat eu în sală, Teoctistul m-a văzut, s-a ridicat , a venit înspre mine şi m-a salutat cu o strângere caldă de mână şi un sărut pe obraz. Preasfinţia sa a spus următoarele: „Domnu Király, îmi pare bine că vă văd! D-zeu să vă dea sănătate şi viaţă lungă!” Iar apoi zâmbind: „ D-nu Király, nu mai suntem noi dacii cei vechi.” Cu aceasta vroia să spună, că nu trecutul glorios contează ci prezentul. Eu i-am răspuns: „ Preasfinţia Voastră, nici noi nu mai suntem hunii de altă dată.” Prin aceasta mi-am exprimat şi eu simpatia şi că eram de acord cu vorbele sale. Nu trecutul contează, şi nu e important, cine ne-au fost strămoşii, ceea ce contează e buna înţelegere şi coexistenţa paşnică între popoare.
1950-52: Activist UTM la Canalul Dunăre- Marea Neagra (Constanţa)
1952-54: Secretar UTM la şantierul de construcţii a Hidrocentralei Bicaz
1954-56: Prim secretar UTM raionul la Buhuş şi mai târziu la Piatra Neamţ, secretar UTM al Comitetului regional Bacău
1957-65: Prim secretar UTM al Comitetului Regiunii Autonome Maghiare
1965–66: Prim secretar PCR al raionului Gheorgheni
1966-67: Instructor la Comitetui Central PCR
1968-72: Prim secretar PCR al judeţului Covasna şi preşedinte al Consiliului Popular Judeţean
În primăvara anului 1972 am demisionat din funcţia de membu supleant al Comitetului Executiv PCR şi din funcţia de prim secretar al judeţului, şi de preşedinte al Consiliului Popular Judeţean
1972-73, 1978 februarie-august: Director general al Combinatului de Exploatare şi Industrializarea Lemnului
1973-78: Preşedinte al Consiliului Judeţean al Cooperativelor Meşteşugăreşti (UJCM)
1. noiembrie 1978- 1.ianuarie 1990: Director al Fabricii de Conserve Mureşeni
22.decembrie 1989 - 20. mai 1990: Vicepeşedinte al Consiliului Naţional FSN şi preşedinte al Comisiei Minorităţilor Naţionale şi Etnice . Am îndeplinit aceeaşi funcţie şi în Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională până la alegeri.
20. mai 1990: Am fost ales senator de Covasna şi vicepreşedinte al Senatului României
Iunie 1991: Am constituit Liga pentru Minorităţile Naţionale, Etnice şi Religioase incluzând 13 organizaţii
La 21. noiembrie 1991 nu am luat parte la votarea noii Constituţii a României, singur din 514 parlamentari. Ca drept urmare în urma unei hotărâri antidemocratice şi anticonstituţionale mi s-a retras mandatul de senator.
1993: Am fost preşedintele UDMR al judeţului Covasna.
Am înfiinţat Fundaţia Székely Faluért din banii donaţi de persoane particulare din SUA, America latină şi din Europa , am ajutat asociaţii agricole cu bani din care au achiziţionat 22 tractoare şi mai mult de 40 de maşini diferite pentru economia agrară, în suma totală de 70 mii de dolari. Fundaţia Székely Faluért a cheltuit peste o jumătate de miliard lei cu caracter social, umanitar şi cultural.
Între anii 1968-72 în calitate de prim secretar al Comitetului Judeţean al PCR Covasna am ridicat statui pentru persoane marcante ca: Gábor Áron la Târgu Secuiesc, Kőrösi Csoma Sándor în oraşul Covasna şi în satul natal Csomakőrös. Am inaugurat casa memorială a scriitorului Benedek Elek în Băţanii Mici. De asemenea am înfiinţat Muzeul Meşteşugarilor la Târgu Secuiesc.
După 1978 inscripţiile localităţilor, satelor, comunelor, oraşelor s-au făcut în două limbi: română şi maghiară. Toate acestea cu ştirea şi aprobarea conducerii de partid şi de stat.
În perioada 1955-1972 am fost decorat cu 15 medalii şi ordine de stat şi am primit 6 diplome de onoare ale Comitetului Central UTM. În 1987 am primit din partea Fundaţiei Illyés Alapítvány din Budapesta diploma de merit Bethlen Gábor.
În legătură cu demisia din funcţiile de partid şi de stat s-au petrecut lucruri ciudate. Am dost eliberat din funcţia de prim secretar şi membru al Comitetului Politic Executiv, dar spre mirarea mea am păstrat funcţia de membru al CC al PCR de deputat în MAN şi de membru al Consiliului de stat până în 1974, respectiv 1975. În această perioadă cel puţin odată pe lună am stat la aceeaşi masă cu Nicolae Ceauşescu şi de fiecare dată am dat mâna cu el. Ca drept urmare am fost un om politic neutru. Începănd din 1976 am devenit activ . Am început să critic conducerea de partid şi de stat pentru politica sa antipopulară, antidemocratică şi pentru discriminările împotriva minorităţilor naţionale, etnice şi religioase. În 1977 am adresat 3 scrisori membrilor conducerii partidului. Prima am adresat-o lui Ilie Verdeţ la 2 mai 1977, a doua lui Vincze János, vicepreşedintele Organizaţiei Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară. A treia lui Fazekas János membru a Comitetului Politic Executiv. Cele două scrisori din toamnă, lui Vincze şi lui Fazekas, le-am adresat ca urmare a faptului că în urma primei scrisori nu am primit nici un răspuns. Mai târziu am aflat chiar de la Ilie Verdeţ că el a înmânat scrisoarea lui Nicolae Ceauşescu, care a zis: Bine, lasă la mine şi mă ocup eu de asta. Se pare că Ceauşescu nu i-a dat prea multă importanţă. După a doua scrisoare , adresată lui Vincze, mecanismele puterii s-au pus în mişcare. S-a format o comisie de partid şi de stat din care au făcut parte: Ilie Verdeţ, Petre Lupu, ministrul de interne şi Vincze János membru supleant al CC al PCR. În septembrie am fost convocat la CC în faţa acestei comisii, timp de 8 ore mi s-au pus tot felul de întrebări încrucişate, uneori pe un ton ameninţător, alteori mai blajin, prin care contestau legimitatea, partinitatea şi conţinutul problemelor ridicate de mine în cele două scrisori. Menţionez că Fazekas nu înaintat scrisoarea mea secretarului general, cu alte cuvinte a păstrat-o pentru el. Pima discuţie a durat 8 ore. Fără rezultatele scontate de a mă intimida şi de a-mi retracta scrisorile. În toamna aceluiaşi an au urmat încă două chemări şi trageri la răspundere la CC al PCR. La ultima discuţie mi s-a reproşat cu tărie răspândirea scrisorilor adresate conducerii de partid şi s-a insistat să divulg numele celor care cunosc scrisorile mele. Am refuzat categoric..Atnci Ilie Verdeţ, înainte de pauza de prânz mi-a spus: "Bine Kiraly. După masă la ora 5 mergem împreună la tovarăşul Nicolae Ceauşescu." La care eu am replicat: "Foarte bine, aştept cu nerăbdare întâlnirea cu secretarul general". Ilie Verdeţ a menţionat că la ora 4 şi jumătatesă să îl sun de la Modrogan pentru a stabili ora exactă cu Ceauşescu. În timpul pauzei de masă i-am făcut o vizită lui Ion Gheorghe Maurer la locuinţa sa. Maurer a fost pensionar deja. Ceauşsecu nu a întrerupt relaţiile cu Maurer. De asemenea trebuie să menţionez că deşi Maurer a fost mai în vârstă cu 28 de ani şi cu o experienţă vastă în domeniul social politic şi în probleme de drept public, în decursul anilor 1968-72 am legat o prietenie solidă. Ca drept urmare, ca în orice prietenie adevărată, sinceritatea şi solidaritatea joacă un rol uman major. Toate scrisorile adresate Bucureştiului le-am prezentat după expediere şi lui Maurer.După ce le-a citit s-a declarat solidar cu conţinutul şi problemele ridicate în scrisori. În biroul său de lucru i-am relatat bătrânului meu prieten problemele dezbătute la CC şi cererea expresă de a divulga numele celor care cunosc scrisoarea. Şi Maurer mi-a declarat următorele în mod solemn: Kiraly, nu ştiu pe cine ai intenţia să numeşti şi să dai comisiei care te anchetează. Eu însâ te rog insistent să mă dezvălui pe mine, să spui că Maurer cunoaşte scrisorile şi este de acord cu problemele pe care le conţin. După ce am fost în vizită în două rânduri în Ungaria, în discuţiile cu Kádár şi cu ceilalţi membri ai conducerii maghiare mi s-au ridicat pobleme cu toată seriozitatea privind situaţia juridică, culturală, educaţie şi altele privind minoritatea maghiară din Ardeal. De fiecare dată lui Ceauşescu după întoarcere le-am relatat cu toată seriozitatea, atrăgându-i atenţia că problemele minorităţilor naţionale şi în speţă cea maghiară sunt probleme majore pentru un stat, pentru România. Şi i-am atras atenţia, că dacă vrea să doarmă liniştit şi să aibă linişte în ţară, problemele specifice ale minorităţilor trebuie abordate cu seriozitate în mod constructiv. Kiraly,- a continuat Maurer- vreau încă o dată să stau de vorbă cu Ceauşescu pe aceste probleme, de aceea te rog să-mi divulgi numele.” Maurer m-a pus într-o situaţie foarte favorabilă dar şi dificilă. Nu puteam să-l dau pe Maurer singur ca solidar cu poblemele abordate de mine. Ca urmare am început să sun la telefon oameni de vază, de preferat membrii ai CC al PCR, membri în Marea Adunare Naţională, oameni cu poziţii în partid şi din cultură. Cu majoritatea am reuşit să vorbesc la telefon şi şi-au dat acordul să le divulg numele că au luat cunoştiinţă de scrisorile mele, fără a le cere , şi solidaritatea: Scriitorul Sütő András, doctorul Benedek Géza, profesorul Kovács György, ziaristul Szilveszter Lajos, Radu Tomuş, jurist şi alţii în număr de 13. Fazekas János, membru al Comitetului Executiv şi Huszár sSándor, redactor şef al ziarului săptămânal „Hét” din Bucureşti au protestat şi nu şi-au dat consimţământul pentru a fi pe listă. La ora 4 şi jumătate când l-am sunat pe Verdeţ, am început cu a-i spune că m-am răzgândit şi sunt în măsură a-i prezenta numele celor care cunosc conţinutul scrisorilor mele. Verdeţ a cerut timp pentru a lua hârtie şi creion. Am început cu Ion Gheorghe Maurer. Verdeţ auzind numele lui Maurer a răspuns: Nu se poate. Király tu mă duci în eroare. I-am spus: acuma vin de la Maurer, şi el m-a rugat în mod expres să menţionez numele lui. Când am terminat înşirarea celor 13 nume. Verdeţ a spus: Stai că te rechem. După un sfert de oră m-a sunat la Hotelul Modrogan şi mi-a delarat că Ceauşescu din alte preocupări amână întâlnirea personală cu mine. Bineînţeles că aceasta n-a mai avut loc.
În ianuarie după publicarea în Occident a scrisorilor din mai şi septembrie am fost din nou chemat la vorbitor la Bucureşti. De data asta tonul s-a înăsprit până la ameninţare directă. Mi s-a pus în vedere că trebuie să părăsesc Târgu Mureşul, într-o localitate în care mi se ordonă. Refuzând categoric plecarea din Tg. Mureş Verdeţ m-a întrebat: Király, tu ai o fetiţă de câteva luni, o iubeşti? Şi i-am spus : „Bineînţels, ca orice părinte” - .” Ei bine, Király, ce vrei, ca fetiţa ta să crească fără părinte?” După o pauză, după care am prelucrat această ameninţare brutală şi fără echivoc,i-am replicat: „Cu alte cuvinte, tovarăşul Verdeţ, mă lichidaţi, dacă nu plec din Tg. Mureş? Care este garanţia că nu mă veţi lichida şi în condiţiile în care accept domiciliul forţat? - Tovarăsul Verdeţ, atunci de ce să plec? Dacă şi aşa mă lichidaţi, înmormântarea trebuie făcută în orice caz la Tg. Mureş, pentru că aceasta este dorinţa mea, transportul costă bani.” Verdeţ a început să se scuze, că nu aşa , etc etc. Adevărul este că după ce m-am întors la Tg. Mureş, fără a-mi da acordul la domiciliul forţat, tot cu asemenea ameninţare m-au primit la Comitetul Judeţean de Partid. După o săptămână am fost din nou chemat la Bucureşti. După ce am primit asigurări că la următoarea discuţie nu se vor folosi termeni duri, ci va fi o discuţie tovărăşească, am acceptat şi am plecat din nou la Bucureşti. Ca de obicei nici de data asta nu s-au ţinut de cuvânt în urma unor discuţii îndelungate şi foarte dure am acceptat domiciliul la Caransebeş, unde am pimit acceaşi funcţie pe care am avut-o în 1972-73, director la CPL Balta Sărată. Mi-au promis că la Caransebeş voi avea sprijinul lor în problemele serviciului, probleme ale aprovizionării tehnico-materiale, pentru realizarea planului etc. Pe platforma industruală de la Balta Sărată a existat o fabrică de pal, cea mai mare din ţară, cu o producţie nominală anuală de 70 mii de tone. O fabrică de mobilă corp, fabrică de furnir, de cherestea şi 2 fabrici de scaunuri curbate, una pe platformă şi alta în oraş. Numărul total al muncitorilor a atins 6000. Această platformă pentru realizarea planului avea nevoie de 15 MW de energie pe zi şi 80 de tone de motorină pentru centrala termică. După o săptămână de la preluarea funcţiei la care a participat pimul secretar al Comitetului Judeţean de Partid tov. Buşui şi directorul general al departamentului din Bucureşti, Cristescu, cota de energie electrică furnizată s-a redus la peste o treime. De asemenea s-a înjumătăţit motorina pt. centrala termică. Bineînţeles că în aceste condiţii nici vorbă nu putea fi de realizarea planului. A fost convocată o şedinţă cu directorii din departament din întreaga ţară la Bacău în luna mai. Directorul general Cristescu mi-a făcut reproşuri neruşinate privind realizarea planului, învinuindu-mă pe mine. Bineînţeles că am replicat cu toată hotărârea şi claritatea, întorcând foaia în prezenţa a peste 200 de oameni în prezenţa ministrului economiei forestiere Nicolae Rîmbu, spunând că eu nu sunt omul minunilor. Din nimica nu pot să produc plan, fără energie, fără combustibil fabricile au lucrat cu un potenţial foarte scăzut. La încheierea discuţiei mele am atras atenţia că aceasta este o problemă politică majoră folosită ca diversiune pentru a mă compromita în faţa oamenilor şi a-i provoca la nemulţumiri pentru salarii reduse sau concedii fără plată. Am replicat că voi părăsi intreprinderea pt. că conducerea de partid mi-a promis sprijin, iar în loc de acestea s-a decurs la diversiune. La sfâşitul lunii iulie am plecat în concediu şi nu m-am mai întors la Caransebeş. Un alt motiv care m-a făcut să fiu dârz şi să plec a fost tot o diversiune a securităţii la îndemnare de partid. Săptămânal primeam 2-3 scrisori de denigrare şi ameninţare din partea unor persoane din mai multe judeţe ale ţării. Români, maghiari, intelectuali, muncitori ş.a. Pe toate scrisorile se putea citi amprenta securităţii în limbajul folosit. Singurul judeţ din care n-am primit scrisori era judeţul Caraş-Severin. La plecarea mea definitivă în toamnă m-a vizitat primul secretar Buşui şi m-a întrebat în mod expres dacă am primit scrisori de ameninţare şi din judeţ. I-am răspuns că nu. Buşui a zis că nu, pentru că el n-a fost de acord.
Am plecat din Caransebeş, dar nu m-am putut rupe de oamenii din partea locului , în marea majoritatea lor români, care au dat dovadă de o rară maturitate politică şi de solidaritate umană
Regimul a făcut totul să mă compromită. Oamenii însă au înţeles că este vorba de o porlitică de rea credinţă cu tâlc. Dimineaţa la ieşiea din schimbul de noapte sute de muncitori mă salutau respectuos cu zâmbet şi bunăvoinţă, întinzându-mi mâna şi salutându-mă: "Să trăiţi, domnu general!" - adică director general. În această jumătate de an, în 1978 când am fost hăituit de regimul şi de mâna sa de fier, securitatea, am primit mereu informaţii de la oameni, în majoritate necunoscuţi, despre mişcările, capcanele puse de securitate. Încă din luna februarie, maistrul de la atelierul auto al ACR in Caransebeş, a venit la mine şi m-a rugat să ies din birou şi mi-a comunicat că birourile de la ACR au fost confiscate de securitate, care au instalat tot felul de aparate de urmărire şi ascultare. În luna martie un alt român de pe Strada Principală din Caransebeşul Nou m-a informat că în locuinţa sa la etaj s-a instalat securitatea. Fostul director general la CPL Caransebeş, Guruian Martin, cu serviciul la Timişoara m-a vizitat şi s-a manifestat cu cuvinte de apreciere faţă de acţiunea mea, exprimându-se în mod critic la adresa conducerii partidului şi de stat. Pentru că avea domiciuliul în Caransebeş, peste 2 săptămâni m-a vizitat din nou, dar de data aceasta m-a rugat să discutăm în curte. Mi-a povestit că a fost chemat la şeful securităţii judeţene şi ameninţat cu închisoarea pentru întâlnirea şi discuţia avută cu mine. I s-a reproşat că s-a dat cu ungurii, reproşându-i că nu cunoaşte situaţia reală. Şeful securităţii i-a prezentat o situţie sumbră, afirmând că în Bucureşti trăiesc 300 de mii de unguri şi ce mare pericol reprezintă acest număr dacă se răscoală în sprijinul lui Király.
Acum câţiva ani la Caransebeş a trebuit să apelez la un service auto să-mi schimbe ţeava de eşapament care s-a spart. A fost duminică. Şeful atelierului, un tehnician tânăr, în jur de 30 de ani, după ce a văzut numărul maşinii de Tg. Mureş, s-a uitat la mine,şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt fostul director de la Balta Sărată? Am răspuns afirmativ. Atunci mi-a strâns mâna foarte călduros, şi mi-a spus că atâtea lucruri frumoase şi bune a auzit despre mine, de la un cumnat şi de la soacra-sa, care au lucrat la Balta. După ce mi-au reparat maşina, au refuzat să ia plata. Ori de câte ori mă duc la Caransebeş, totdeauna sunt primit cu zâmbet, cu bună voinţă şi cu căldură umană. Diversiunea securităţii răspândită în ţară şi prin diplomaţie, că acţiunea lui Király a fost fără ecou în rândul populaţiei şi în special în rândul românilor, a fost fără succes.
În aceéti ani nenumăraţi intelectuali români, ingineri, economişti, profesori universitari, preoţi ortodocşi m-au căutat personal să-şi exprime acordul şi suportul cu conţinutul scrisorilor mele de protest, auzite la Radio Europa Liberă sau la Vocea Americii. În oraşul Craiova s-a format un grup de 30 de democraţi români , care au răspândit conţinutul scrisorilor mele. Multe personalităţi publice şi politicieni şi-au exprimat admiraţia după 1989: patriarhul ortodox, Ion Coposu – preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi fost coleg a lui Iuliu Maniu, Radu Câmpeanu mi-a spus umătoarele, cu ocazia primei întâlniri: Îmi exprim admiraţia faţă de dumneavoastră şi faţă de eforturile depuse pentru democraţia română. Trebuie să vă spun -continuase- că v-am multiplicat şi răspândit scisorile la Paris”. Ion Raţiu, reîntors în ţară de la Londra , şi pimul adversar al lui Iliescu la alegerile prezidenţiale, din partea partidului Naţional Ţărănesc, şi care era originar din Ardeal şi cunoştea limba maghiară, mi-a spus pe ungureşte: „Karcsi, örvendek, hogy megismertelek. Londonban románról angolra fordítottam leveleidet, még az angol királynőnek is eljuttattam.” ( Karcsi, mă bucur să te cunosc. La Londra ţi-am tradus scrisorile din româneşte în engleză, şi le-am trimis chiar şi reginei Angliei)
Ion Dumitraşcu, senator de Constanţa, la începutul vacanţei din iunie, în Hotelul Tolstoi, m-a prezentat soţiei şi fiicelor sale în felul următor: Hai nevastă, veniţi, fetelor, să vă prezint pe dl. Carol Király, voi îmi sunteţi martori, cu câtă înfrigurare ascultam Radio Europa Liberă, ştirile şi comentariile în legătură cu conţinutul scrisorilor d-lui Király. Toată simpatia şi recunoştinţa pentru curajul avut şi pentru tot ce aţi făcut pentru democratizarea ţării.”
Cu Preasfinţitul Teoctist, m-am întâlnit ultima oară in 2005 cu ocazia centenariului Parlamentului României , la Bucureşti pe Dealul Spirii în vechea clădire a parlamentului. Această întâlnire este memorabilă, pentru că oglindeşte întâlnirea a două naţiuni. Preasfinţia sa stătea în loja oficială, lângă prim ministrul de atunci, iar când am intrat eu în sală, Teoctistul m-a văzut, s-a ridicat , a venit înspre mine şi m-a salutat cu o strângere caldă de mână şi un sărut pe obraz. Preasfinţia sa a spus următoarele: „Domnu Király, îmi pare bine că vă văd! D-zeu să vă dea sănătate şi viaţă lungă!” Iar apoi zâmbind: „ D-nu Király, nu mai suntem noi dacii cei vechi.” Cu aceasta vroia să spună, că nu trecutul glorios contează ci prezentul. Eu i-am răspuns: „ Preasfinţia Voastră, nici noi nu mai suntem hunii de altă dată.” Prin aceasta mi-am exprimat şi eu simpatia şi că eram de acord cu vorbele sale. Nu trecutul contează, şi nu e important, cine ne-au fost strămoşii, ceea ce contează e buna înţelegere şi coexistenţa paşnică între popoare.
